24/7 PRO NEWS

Închiderea şcolilor, cu trimiterea educaţiei în online pe măsură ce tot mai multe localităţi şi judeţe depăşesc rata de infectare de 3 la mie, este pentru actualul regim un coşmar din care îi e din ce în ce mai greu să iasă. Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti a cerut Prefecturii să convoace la 2 noiembrie Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă, ca să decidă asupra funcţionării şcolilor în următoarele două săptămâni, în funcţie de incidenţa infecţiilor care va fi comunicată atunci.

Şi deşi noul primar Nicuşor Dan a declarat că susţine măsura de închidere a şcolilor atâta vreme cât rata de infectare nu scade sub 3 la mia de locuitori, autorităţile sunt presate să redeschidă – nu numai în Bucureşti, ci în toate judeţele cu număr mare de cazuri.

Asociaţia Şcolilor Particulare a dat guvernul în judecată, pe motiv că încalcă dreptul la educaţie al copiilor, iar aliaţii ei din politică, media şi sistemul sanitar au sărit şi ei, fie cu argumente emoţionale despre şcoala online care distruge sufletele, fie cu studii despre cât de puţin riscă elevii să se infecteze. Însuşi preşedintele Iohannis zicea de curând: „Închiderea şcolii nu trebuie exagerată. Copiii sunt în siguranţă în şcoli. Nu trebuie să exagerăm cu aceste măsuri restrictive – copiii trebuie să meargă la şcoală să înveţe. Părinţii trebuie să îşi trimită copiii la şcoală ca să poată şi ei să meargă la serviciu.”

Într-adevăr: chiar dacă statul subvenţionează zilele libere pentru părinţii care stau cu copiii acasă, firmele unde lucrează părinţii pot să-i dea afară oricând, subvenţia oricum nu depăşeşte 75% din salariul brut, iar tot acest aranjament nu poate dura la infinit, până se potoleşte pandemia.

Ce e de făcut? Sigur, se poate adopta metoda Cojanu, doar că legal: se poate modifica oricând ordinul MEC şi MS care prevede că şcolile intră în scenariul roşu (online) când rata infectării depăşeşte 3 la mie. Sau, tot prin modificarea ordinului, se pot fixa alte criterii pentru închiderea şcolilor – 30 sau 300 sau, de ce nu, 3.000 de cazuri de infectare într-o şcoală etc. Doar că atât părinţii şi profesorii, cât şi copiii (cei despre care o reprezentantă de la Salvaţi Copiii sugera că nu sunt consultaţi suficient pe tema trecerii în online) trebuie să ştie cât mai clar posibil care sunt riscurile, cine pe cine expune la infectare redeschiderea şcolilor şi să decidă în cunoştinţă de cauză ce aleg.

În Franţa, în prima lună de la deschiderea şcolilor, agenţia de sănătate publică arăta la 24 septembrie că 32% din cele 899 de focare de Covid din ţară erau din mediul şcolar şi universitar, mai multe decât în mediul companiilor (195), sectorul sanitar (97) sau reuniunile publice şi private (77). Pentru comparaţie, la 10 septembrie numărul de focare în şcoli era de 26, iar la 17 septembrie era de 160 (22%). Desigur, în Franţa nu s-a purtat mască obligatoriu în şcoli până acum. Doar că şi la noi a crescut după acelaşi model numărul de focare.

Până în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie se putea urmări la noi în statistica oficială situaţia sumară a focarelor (ulterior, misteriosul Grup strategic de comunicare a decis brusc să n-o mai publice deloc, ca să nu mai sară cu proteste cei din Horeca), de unde rezultă 13 focare cu 56 de cazuri în săptămâna 14-20 septembrie, 13 focare cu 58 de cazuri în următoarea săptămână, 26 cu 118 în următoarea, mai multe decât la „operatorii economici”, cum spune Grupul (22 cu 157), iar în săptămâna 28 septembrie – 11 octombrie au fost 40 de focare cu 186 de cazuri, iarăşi mai multe decât la operatorii economici (37 cu 278). Iar cum ne-a învăţat acelaşi Grup atunci când s-a certat cu Horeca, numărul de focare contabilizate se referă strict la ceea ce se întâmplă în instituţiile respective, nu la ce e dincolo de zidurile lor – focarele din Horeca nu se referă la potenţialii clienţi infectaţi, ci numai la personal; focarele din şcoli nu se referă la potenţialele rude infectate, ci numai la elevi şi personalul din învăţământ.

Nu spune nimeni că şcolile sunt marele focar al ţării, fiindcă nu e aşa. Nici numărul de cazuri în rândul copiilor de vârstă şcolară nu e mare; în lipsa altor segmentări mai precise, datele oficiale arată două categorii de vârstă, unde până acum au fost în total doar 5.008 cazuri de infectare la categoria 0-9 ani şi 10.152 la 10-19 ani, faţă de 50.678 la categoria 40-49 de ani. Ceea ce nu se discută la noi este însă potenţialul de contagiere a adulţilor de către copii. În primăvară, cercetătorii elveţieni au constatat că sub vârsta de 10 ani, copiii transmit rareori virusul; în iulie, un studiu făcut în Coreea de Sud pe 65.000 de persoane arăta că sub 10 ani, copiii sunt mai puţin contagioşi decât adulţii (rată de contagiune 5,3% în familii), dar cei între 10 şi 19 ani transmit virusul cel puţin la fel de mult ca adulţii, cu o rată de contagiere de 18,6% în familii, concluzia fiind că dacă se redeschid şcoli în zone cu număr mare de cazuri, apariţia unor focare majore de infecţie în acele zone este inevitabilă.

În august, Harvard Medical School a realizat cel mai detaliat studiu, care arăta că inclusiv copiii asimptomatici sau în primele două zile de la infectare au încărcătură virală mare în secreţiile respiratorii – mai mult, că încărcătura virală, deci capacitatea de a transmite coronavirusul, era „semnificativ mai mare decât la adulţii spitalizaţi cu forme grave de Covid-19”. Faptul că nişte copii practic sănătoşi s-au dovedit mai contagioşi decât adulţii grav bolnavi i-a uluit pe cercetători, dat fiind că până atunci se credea că încărcătura virală se corelează automat cu cantitatea de receptori de care se prinde virusul, cantitate mult mai mică la copii. „Copiii sunt o sursă posibilă de contagiere, iar aceasta trebuie să se ia în considerare la planificarea deschiderii şcolilor”, conchidea unul din coautori, dr. Alessio Fasano de la spitalul de pediatrie Massachusetts. În fine, în septembrie a apărut în India şi cea mai vastă cercetare, pe aproape 85.000 de cazuri şi 600.000 de contacte, de unde rezulta că virusul este transmis de copiii de toate vârstele.

Preocuparea normală de a valorifica astfel de cercetări s-a văzut deja în ţări ca Danemarca, unde în primăvară s-au redeschis mai întâi cursurile şcolare şi centrele de zi pentru copiii de până la 11 ani. Sau Slovacia, care a decis recent să testeze obligatoriu toată populaţia de peste 10 ani. Sau Germania, unde profesorii sunt testaţi periodic şi copiii sunt testaţi după fiecare caz de infectare într-o clasă. Sau Rusia, unde tot personalul din şcolile moscovite a fost testat obligatoriu înainte de începerea şcolii. Sau Polonia, care a trecut în online cursurile pentru copiii între 10 şi 15 ani, păstrând deschise grădiniţele şi clasele primare pentru copiii sub 10 ani. Sau Cehia, care a închis şcolile la 14 octombrie după ce ministrul sănătăţii a anunţat că numărul cazurilor noi la angajaţii din învăţământ a atins 4.500, mai mulţi decât în sistemul sanitar, şi că populaţia şcolară înseamnă 16% din infectări, mai mult decât în orice alt grup de populaţie.

E adevărat că lucrurile sunt însă delicate – mai delicate decât în orice alt domeniu al politicilor publice. Aproape toate statele europene şi-au pus problema să aleagă ce sectoare sacrifică şi ce sectoare privilegiază în lupta cu pandemia. Iar soluţia cea mai avantajoasă din punct de vedere social, psihologic şi electoral a fost privilegierea şcolii: mai uşor acceptă părinţii sacrificii dacă ştiu că măcar copiii învaţă normal, aşa încât dacă prezentul e compromis, măcar să nu fie compromis şi viitorul. Iar la aceasta se adaugă avantajul economic: eliberaţi de grija copiilor, părinţii pot munci în continuare fără să se creeze daune de productivitate pentru angajatori.

Aceasta e explicaţia pentru care inclusiv acum, când statele occidentale au început valul al doilea al carantinelor naţionale, şcolile au fost păstrate deschise – şi în Franţa, şi în Germania, şi în Belgia, şi în Anglia. Iar unele guverne au ales expediente care să atragă cât mai puţin atenţia, ca Irlanda de Nord, unde s-a impus carantina cu închiderea şcolilor exact pe timpul vacanţei din octombrie de la jumătatea trimestrului. Deşi calculele şi ştiinţa există, sunt cunoscute de politicieni, iar opţiunile de politici publice sunt făcute în cunoştinţă de cauză. Exemplu: SAGE, grupul experţilor care consiliază guvernul britanic, a calculat impactul diverselor măsuri asupra ratei R de transmitere a virusului (indicatorul care trebuie să fie sub 1 pentru ca pandemia să fie adusă sub control), estimând că închiderea barurilor şi a restaurantelor ar scădea rata cu 0,2, la fel şi interzicerea socializării în case între familii diferite, munca de acasă ar scădea rata cu 0,4, iar închiderea şcolilor cu 0,5.

La noi, astfel de discuţii au fost total înlocuite de o politizare cruntă (Gabriela Firea s-a înfipt imediat să ceară redeschiderea şcolilor, minţind fără jenă că „în toată Europa şcolile sunt deschise” şi acuzând guvernul că nu vrea să le deschidă din neomenie), decizii stupide din punct de vedere sanitar (guvernul a închis şcolile, dar a păstrat deschise after school-urile, unde potenţialul de contagiere e identic), lipsa încercării de a testa cât de cât organizat în şcoli şi văicăreli pe reţelele sociale despre cum rămân copiii fără educaţie şi fără socializare. Până la un punct e normal să fie aşa, fiindcă România e o ţară săracă şi fără o viziune în stare să suplinească sărăcia, aşa cum are Estonia, de pildă, unde încă din 1997 există un proiect de digitalizare a educaţiei, iar majoritatea şcolilor din ţară folosesc curent materiale electronice de studiu şi metode virtuale de conectare între elevi, profesori şi părinţi.

Dincolo de asta însă, ignoranţa, nesinceritatea şi primitivismul din discursul public atunci când e vorba de şcoli încep să devină mai costisitoare pentru societate decât orice decizie de închidere sau redeschidere a şcolilor. Sigur că acum sunt la orizont alegerile din 6 decembrie, care poluează probabil cel mai tare. Dar organizarea educaţiei la distanţă, inevitabilă în condiţii de pandemie, va fi şi după alegeri o problemă la fel de mare. MEC abia a început la 21 octombrie consultarea publică pentru „strategia de digitalizare a educaţiei”, ministresa Anisie a anunţat abia pe 24 octombrie că se lucrează la adaptarea programei pentru învăţarea online, iar despre faimoasele 250.000 de tablete care ar fi trebuit să fie distribuite din septembrie către elevii din medii defavorizate a spus că ar putea ajunge până în decembrie. Meritul ei e că măcar n-a răspuns la fel de brutal cum a făcut-o premierul Orban la întrebarea despre când vor veni tabletele: „Când va fi nevoie!”