24/7 PRO NEWS

“Unirea” Ţărilor Româneşti sub Mihai Viteazul şi afirmarea originii latine a poporului român 

Mihai Viteazul, voievodul Valahiei (Ţara Românească) din 1593, era implicat în Războiul cel Lung, parte a Războaielor Habsburgice-Otomane.

După ce în 1599 a obţinut victoria de la Şelimbăr împotriva prinţului-episcop Báthory András, Mihai a intrat cu trupele sale valahe în Alba Iulia şi a devenit guvernator imperial al Transilvaniei sub suzeranitate habsburgică.

Câteva luni mai târziu, trupele lui Mihai au invadat Moldavia şi au ajuns la Iaşi. Domnul Ieremia Movilă a fugit în Polonia, iar Mihai Viteazul s-a proclamat Voievod al Moldaviei. 

Teritoriile au fost pierdute în scurt timp în 1600 după revolta maghiară a nobilimii din Transilvania şi intrarea trupelor polono-lituaniene în Moldavia, iar în 1601, voievodul valah a fost asasinat de generalul Giorgio Basta la ordinele împăratului habsburgic Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. 

Aşa numita “Unire a Ţărilor Române sub Mihai Viteazul” a fost văzută ca precursorul României moderne în teza istoricului Nicolae Bălcescu. 

Teoria lui a devenit un punct de referinţă pentru naţionaliştii din Principatele Române de-a lungul secolului 19, văzută şi ca un catalizator al formării unui singur stat român. 

Şcoala Ardeleană a avut un impact notabil în cultura românească atât a Transilvaniei, cât şi a românilor care trăiesc peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova, ducând la trezirea naţională a identităţii naţionale, specific epocii aşa cum s-a văzut în Germania, America Latină, Statele Unite ale Americii sau Italia. 

Samuil Micu-Klein, Gheorghe Şincai , Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, care au fost membri ai Şcolii Ardelene în epoca trezirii naţionale româneşti, au subliniat vechea origine latină a românilor pentru a spori prestigiul politic şi cultural al românilor.

În 1791, în memorandumul „ Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” înaintat către împăratul austriac Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman,  românii transilvăneni cereau drepturi egale cu cele ale nobilimii maghiare şi cu cea a clasei patriciene săseşti.

Şcoala Ardeleană a creat sistemul fonetic actual al alfabetului românesc bazat pe alfabetul latin, derivat în mare parte din alfabetul italian şi francez.

Aceasta a înlocuit utilizarea alfabetului chirilic românesc medieval, precum şi a sistemului fonetic anterior bazat pe alfabet latin şi pe alfabetul maghiar.

Prima unire – Moldova şi Ţara Românească. Dobândirea independenţei 

Revoluţia Română din 1848 a purtat seminţele visului naţional al unei Românii unite şi unitare. Ideea de unificare a fost propagată de lucrările lui Naum Râmniceanu şi Ion Budai-Deleanu. 

Dimitrie Brătianu a creat termenul de “România Mare” în 1852. 

Primul pas în unificarea românilor a fost înfiinţarea Principatelor Unite, realizată prin unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 sub domnia unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a Războiului din Crimeea şi intervenţiei Franţei împăratului Napoleon al III-lea în crearea unui stat-tampon dintre marile puteri ale estului Europei. 

Pasul al doilea era dobândirea independenţei. 

Valahia, fondată ca stat după Descălecatul lui Negru-Vodă din 1290 şi care a căpătat autonomie în timpul lui Basarab I Întemeietorul după bătălia de la Posada din 1330, din 1417  era sub suzeranitatea Imperiului Otoman, întreruptă cu perioade scurte de ocupaţie rusă între 1768 şi 1854.  

Ţara Românească plătea tribut şi era administrată de un domn fanariot din cartierul grecesc Fanar, desemnat de Poarta Otomană. 

Moldova, fondată după Descălecatul lui Dragoş din 1350,  s-a aflat sub influenţă otomană după domnia lui Ştefan cel Mare. A fost condusă de domni fanarioţi din 1711 şi fragmentată teritorial – Bucovina sub stăpânire habsburgică din 1775, Basarabia sub stăpânire rusească din 1812. 

România a luptat pentru independenţa sa în războiul ruso-turc din 1877-1878, dar şi-a căpătat independenţa din 1881 când a devenit Regatul României.

După Conferinţa de Pace din 1878 de la Berlin, s-a a decis că Rusia va acorda României independenţa, teritoriile Dobrogei de Nord, Delta Dunării şi accesul la Marea Neagră, inclusiv portul antic Tomis , precum şi  Insula Şerpilor, dar Rusia avea să ocupe totuşi ca aşa-zisă „compensare” vechile judeţe româneşti din Basarabiei de Sud. 

Dobrogea a trecut sub stăpânirea bizantină şi sub cea bulgară, dar din 1347 a devenit o entitate statală ca Despotatul Dobrogei, apoi a intrat din 1389 sub controlul domnului Valahiei, Mircea cel Bătrân. Ocupată de turci din 1420, a fost cedată României în 1878. 

România, ca regat independent faţă de Imperiul Otoman, căuta acum unirea cu Transilvania.

Marea Unire cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina 

Cu toate acestea, elita românilor transilvăneni nu susţinea conceptul de “România Mare”, în schimb doreau doar egalitatea cu celelalte naţiuni din Transilvania.

Conceptul a devenit o realitate politică atunci când, în 1881, Partidul Naţional Român din Transilvania a reunit românii pe o platformă politică comună pentru a lupta împreună pentru autonomia Transilvaniei. 

Potrivit lui Livezeanu, crearea României Mari cu “un concept unificator de naţiune” a început să evolueze la sfârşitul anilor 1910.

Primul Război Mondial a jucat un rol crucial în dezvoltarea conştiinţei naţionale a unităţii româneşti.

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria (alcătuită din 1228 de reprezentanţi aleşi din Maramureş, Crişana, Banat şi Transilvania) a proclamat la Alba Iulia unirea cu Regatul României printr-un vot unanim şi într-o atmosferă de sărbătoare.Rezoluţia votată de Adunarea Naţională stipula principiile fundamentale pentru fondarea noului stat român.

Principiile specificau libertatea naţională, drepturi egale, libertate religioasă, vot universal, secret şi egal, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi asociaţiilor, reforme agrare şi drepturi şi privilegii pentru muncitori.200 de membri ai Adunării au creat Consiliul Naţional Român al Transilvaniei, noul parlament permanent.Toate astea se realizau după 2 ani de război sângeros.

Pe 17 august 1916, după 2 ani de neutralitate, România a semnat un tratat secret cu Antanta (Franţa, Regatul Unit, Italia, Rusia).

România cerea să fie tratată ca o ţară egală la conferinţa de pace postbelică şi să aibă dreptul de a-şi anexa teritoriile locuite de români, în special Transilvania.Trupele române au atacat Austro-Ungaria printr-o campanie ofensivă după planul Ipoteza Z, dar au fost respinse de contraofensiva austro-ungară.România e atacată de la sud de forţele germano-bulgaro-otomane comandate de generalul german August von Mackensen care ocupă 2/3 din teritoriul României, inclusiv Bucureştiul în decembrie 1916.

Regele Ferdinand, guvernul condus de premierul liberal Ion I.C. Brătianu şi administraţia se mută la Iaşi.

În vara anului 1917, cu sprijinul Imperiului Rus, armata română obţine victorii tactice la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz împotriva armatelor Puterilor Centrale care încercau să invadeze Moldova. Franţa a ajutat la refacerea armatei române cu echipamente, muniţie, arme, artilerie şi instruire.

Dar după ieşirea Rusiei din război datorită revoluţiei bolşevice, România a semnat la 9 decembrie 1917 un armistiţiu cu Puterile Centrale, urmând ca la 7 mai 1918 să semneze Pacea de la Buftea-Bucureşti pentru ieşirea din război.România a pierdut războiul din punct de vedere militar, dar a continuat să lupte pentru cauza sa pe cale politică şi diplomatică.

Salvarea a venit de la intrarea Statelor Unite ale Americii în război, conduse atunci de preşedintele Woodrow Wilson, care prin cele 14 puncte ale sale, susţinea dreptul la autodeterminare al tuturor grupurilor etnice din cadrul marilor imperii.

La 26-28 martie 1918, la Roma, se desfăşoară Congresul Naţionalităţilor Austro-Ungariei, unde se adopta o moţiune care cere recunoaşterea dreptului fiecărui grup etnic să-şi constituie un stat naţional independent sau să se unească cu statul său naţional deja existent.

La 9 aprilie 1918, în Basarabia, Sfatul Ţării a votat independenţa faţă de Rusia şi unirea cu Regatul României.La Paris, la 24 august, este înfiinţat Consiliul Naţional al Unităţîi Române de către Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi Ioan Theodor Florescu, consiliu ce susţinea interesele naţiunii române din Austro-Ungaria, iniţiativă susţinută şi de puterile Antantei.

La 2 septembrie, la New York, se desfăşoară Congresul cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor din Austro-Ungaria, fiind adoptată o rezoluţie care cere împărţirea Austro-Ungariei şi eliberarea popoarelor etnice care doresc autonomie.În Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român adoptă declaraţia care cere crearea unui Consiliu Naţional Central Român ca şi organ provizoriu de conducere a Transilvaniei.Politicianul român preeminent în Austro-Ungaria, Alexandru Vaida-Voevod a citit Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, chiar în parlamentul ungar de la Budapesta.

Împăratul austro-ungar, Carol I încearcă să reorganizeze Austro-Ungaria într-o federaţie alcătuită din şase state independente- austriac, maghiar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, dar fără succes. Consiliile naţionale din Austro-Ungaria au preferat să negocieze direct cu puterile Antantei decât cu guvernul central care era eşuat.La Viena, Iuliu Maniu, un om politic transilvănean, adună 70.000 de soldaţi români din Ardeal pe care îi duce în Transilvania.În timp ce uniunea dintre Austria şi Ungaria încetează, generalul austro-ungar Weber semnează tratatul de armistiţiu şi ieşirea din război cu Antanta.

Acest fapt îi determina pe reprezentanţîi Partidului Naţional Român şi Partidului Social-Democrat din Transilvania să creeze Consiliul Naţional Român şi să preia controlul asupra autorităţilor locale din Transilvania. Între timp, aparatul administrativ maghiar se dezintegrează.

La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a trimis un memoriu la Budapesta, cerând predarea Ungariei de Est şi cedarea următoarelor teritorii – Transilvania, inclusiv judeţele Arad, Bihar, Maramureş, Torontál, Temes, Caraş-Severin, Sălaj, Satu Mare.

La 10 noiembrie, chiar cu o zi înainte de război, România reintră în război împotriva Puterilor Centrale care erau deja nimicite, epuizate şi învinse de Puterile Antantei. Trupele române pătrund în Ungaria şi ocupă pasul montan Tulghes, atingând regiunea Ţinutului Secuiesc.

După ce Serbia semenază armistiţiul pe frontul balcanic la 13 noiembrie, este implementat un acord care stabileşte linii de demarcaţie între Ungaria, Serbia şi România. Serbia dorea Banatul, iar Ungaria dorea Crişana, Maramureş, Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi Transilvania interioară până la râul Mureş, fără înştiinţarea guvernului României. Dar Puterile Antantei îi cer Ungariei să permită trupelor române să pătrundă în teritoriile transilvănene .

La Arad au loc negocieri fără vreun acord între guvernul maghiar al lui Károlyi Mihály şi Consiliul Naţional Român Central al Transilvaniei, care decide să organizeze alegeri şi la 1 decembrie să organizeze Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Trupele române ocupă trecători muntoase de la graniţa de nord-est a Ungariei până la 20 noiembrie.

În urma alegerilor pentru Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, sunt aleşi 1288 de membri, iar entuziasmul local pentru unire, reforma funciară şi votul universal ia amploare.

Pe 25 noiembrie, armata română ocupă Târgu-Mureş, cel mai important oraş din Ţinutul Secuiesc, iar Consiliul General al Saşilor din Sibiu au decis să aleagă neutralitatea privind chestiunea Transilvaniei, fără a adera la tabăra maghiară sau cea română.

Pe 28 noiembrie, în Bucovina (ieşita de sub ocupaţia austro-ungară), Congresul General adopta o rezoluţie pentru unirea necondiţionată cu Regatul României. Totodată, Comitetul Naţional Ucrainean s-a retras din Cernăuţi.După Adunarea de la Albă-Iulia din 1 decembrie, trupele române au ocupat Braşovul la 7 decembrie, Sibiu la 12 decembrie şi Cluj la 24 decembrie.

La 11 decembrie 1918, regele Ferdinand a promulgat legea privind Unirea Regatului României cu Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Maramureş.

În 1920, după încorporarea Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi a unor părţi ale Banatului, Crişanei şi Maramureşului, statul român a atins cea mai mare întindere geografică pe timp de pace (295.049 km²).

Astăzi, conceptul de “România Mare” serveşte drept principiu călăuzitor pentru unirea României şi Republicii Moldova de azi.